Mi-e frig. Nu, nu din cauza vremii, chiar dacă afară e... groaznic. Mi-e frig în interior, inima mă doare şi... ăla e un fir alb?
Citit-am... chiar acum câteva minute o maximă (foarte drăguţă de altfel; m-a pus serios pe gânduri) de George Bernard Shaw. Dar înainte să scriu maxima aş dori să vă întreb ceva. Mă gândesc că timpul de gândire alocat (5 minute) este de ajuns, dar puteţi să vă luaţi câââât timp doriţi :). Întrebarea mea sună aşa: Tu... ce poţi/ce ai face pentru cineva?
Şi acum le pièce de résistance: "Asta-i tot ce pot face tinerii pentru bătrâni: să-i şocheze şi să-i ţină la zi cu realitatea."
Ei bine, eu sunt de părere că întrebarea mea n-a fost pusă chiar aşa la întâmplare. A fost, ca să spun aşa, liniştea dinainte de furtună.
Ce ai face pentru cineva? Ai fi în stare să te sacrifici? Pentru oricine? Caaaam la asta mă gândesc acum; la aceste frumoase întrebări (mdeah), întrebări care la prima vedere par nelalocul lor, întrebări impertinente (zic şi eu), întrebări care mă duc cu gândul la domnul Nemeş (la orele de psiho ale acestuia primim teste de personalitate, teste care nu fac altceva decât să te descrie până în străfundul sufletului; dacă ai nenorocul să pici testul vei fi respins, vei ajunge singur, iar acest fapt va duce la o depresie groaznică, nu vei avea o slujbă, nu vei avea ce să mănânci, o să slăbeşti - piele şi os vei fi şi vei muri într-un sfârşit - fără familie, prieteni, colegi).
Nu ştiu de ce am tendinţa să exagerez. Nu, dudes, staţi liniştiţi. Am glumit. Şi am cam bătut câmpii.
După cum spuneam, sau mai exact după cum citatul spunea, noi, tinerii, nu prea oferim... nimic bun... nimănui. Bătăi de cap şi nervi. Pubertate ciudată. Mi se pare că lucrul care-l oferim cel mai des e iubire, dar mereu cui nu trebuie. Tipic. Apoi când realizăm ce mişcare patetică am făcut, nu facem altceva decât să ne închidem în noi, întocmai ca melcul în cochilie când simte pericol. Pericolul la noi este de fapt ruşinea. Ne e ruşine de mişcarea aceea de care vorbeam (da, da, aia patetică). Păcat însă de fiinţele acelea aproape mitice, fiinţe care mereu se întâmplă să miroasă a naftalină şi ceai de muşeţel, fiinţe cu care trebuie să fii răbdător şi cărora trebuie să le cedezi locul tău în autobuz, fiinţe cu un păr dalb, păr care automat te duce cu gândul la sărbătorile de iarnă. A, da! Că tot veni vorba. Dar nu acum. Revin. Cu aceste fiinţe care merită, zic eu, totul, fiinţe care au suportat atâtea, care au avut adevărate greutăţi la viaţa lor, care n-au îndrăznit nici să viseze... , care nu pot nici măcar să spună ceva, deoarece "mă uit la serial, buni, lasă-mă" sau "du-te, nu vezi că vorbesc la telefon?" şi multe, ne comportăm urât şi nici măcar într-o o lume a lor nu-i lăsăm. Mda, cam plictisitor subiectul, da' e frapant. Nu ştiu. Poate revin altă dată pe tema asta. Am bătut câmpii în ultimul hal.
Sărbătorile de iarna. Cică tre' să dea şi pe la noi. Cică. Nu prea dă nimic în Sibiu. A dat Târgu'. Ăla e singuru' lucru care ne mai duce cu gându' la ceva bun; linişte, zăpadă, vin fiert, vacanţă, naşterea Domnului, colinde, ciocolată caldă, săniuş, pulovere tricotate, bocanci, ski, brad, masa cu familia, patinoar, cărţi, relaxare. Daaaar avem doar Târgul. În curând (presupun, sper, tânjesc) vin fiert, cioco caldă şi pulovere tricotate. Dar zăpada nicăieri. Okay, nu vreau să fac pe tipa de la meteo acum... Pân' nu văd frumuşel încercuit în calendar 21 decembrie (nu de alta, da'-s curioasă cum mai merge treaba cu Apocalipsa) eu nu mă liniştesc. Vreau vacanţă! Tare mi-aş dori să am o telecomandă şi să dau skip la toată perioada asta... Să fie şi revista gata şi să-l văd pe Vlăduţ relaxat, să fie toate tezele date şi cu note mari (8, 9, 10), să ningă şi să vină vacanţă să mai apuc şi eu să citesc o carte cap-coadă ca tot omu'! Păi nu?
