Just keep calm, Schatzi.

   Ei bine, a trecut şi săptămâna aceasta care pentru mine a fost pur şi simplu groaznică - un chin total. Mai mereu am fost stresată... 

   Nu am revenit cu un poem precum am spus... şi îmi pare rău... pentru mine. Sper că se iartă! Abia am putut respira în această săptămână (nu poţi ignora începerea şcolii; e prea evident că a început).
   Aaah! Cu sufletul la gură aşteptam ziua de luni, deoarece prima oră aveam desen. Dar nuuuu! De ce să nu se schimbe orarul?! Acum desen vom avea doar la sfârşitul săptămânii...
   Gata cu plânsul.

   Eram în pană de idei acum cinci minute, dar, mulţumită unui camarad, Vlad Pojoga, mi-am adus aminte că aş putea la fel de bine să postez un poem (unul de n ori mai bun decât orice mizerie pe care eu o creez) al unui poet care îl stimez, un om cu care am avut onoarea să mă întâlnesc, un om grozav: Claudiu Komartin.
   Mulţumesc, Vlad.

 "de ce mai avem nevoie de megafoane
când vocile noastre se aud atât de departe?" - Claudiu Komartin 

ne-am urcat pe ziduri
şi am încercat să controlăm totul 

am sărit în cele mai adânci lacuri
şi am încercat să le găsim fundul 

lungimi cantităţi densităţi maree 

am făcut hărţi pentru fiecare
obsesie de-a noastră
şi
am încercat să ne apropiem
într-un final
de perfecţiune 

am căutat o plajă pe o insulă
unde să găsim
ca pe-o comoară a piraţilor
toţi morţii pe care i-am vrea înapoi 

ne-am prins unul de celălalt
ca şi când atunci s-ar fi terminat totul.

Str. Lermontov, 26

   Claudiu Komartin este un poet român contemporan.
   Născut în Bucureşti în 1983. A publicat trei volume de poezie: Păpuşarul şi alte insomnii, Circul domestic şi Un anotimp în Berceni. 
Blog: Un anotimp în Berceni

Str. Lermontov, 26

Pe drumul spre casa de pe deal,
șoferul Volgăi mi-a vorbit despre limba
dragostei
și despre limba răului.
Mi-a vorbit cu
tot
trupul
cu mușchii-ncordați
și cu venele îndârjite,
iar volanul din mâinile lui părea
un tufiș în flăcări.

-Am fost abandonați, a spus,
surâzător și pierdut
și m-am gândit că
portbagajul
e plin
cu nitroglicerină.
-Am fost abandonați, și nici luna
n-o să se mai arate
pentru multă vreme.

Avea ochii roșii, ieșiți din orbite.
Ochii unul halucinat.
Era în pragul divorțului.
Șerpuirea ilizibilă a șoselei
prin întunericul zdrențuit.
Și vorbele lui, rătăcind
sub o lumină rece,
fără stăpân.

Fugisem de ceva fără nume
și vroiam să uit
că undeva în sud
se rafina suferința - acolo
soția profesorului plângea
părinții lui Virgil plângeau
și nu prea mai era nimic de făcut
în legătură cu lumea.

La ultima curbă, pe strada Lermontov,
o hăinuță agățată
în crengile unui platan
legănându-se în bătaia vântului
și spaima aceea
că e un copil spânzurat - o viziune
pe care noaptea a
dat să
o șteargă
cu scrâșnet de os
cu fierul pe fier.