Şi... a plecat. A plecat cum pleacă toooţi şi toate. Pur şi simplu. Şi nu şi-a luat doar umbra din împrejurimi, băgăjelul şi ursuleţul de pluş, ci a luat şi vara din inima mea. Probabil pentru a avea un drum însorit şi căldură. Pe când eu... un drum înnorat şi ploios. Acum aş fi încheiat cu un "Poate e mai bine aşa.", dar de ce să mint?
Îl simt. Ploaia e mai rece fără el, vântul e mai puternic. Îl simt când becurile de afară pâlpâie. Îl simt când mama îşi aprinde o ţigară, iar eu încep să inhalez fumul de teamă să nu-l pierd, să nu îl mai simt. Îl simt când trec pe acolo şi miros pancarda. Patetic... Îl simt că mă îmbrăţişează când îmi iau pulovărul pe mine, ăla vechi şi zdrenţuros, scos din dulap la repezeală când fugeam ca o bezmetică afară pentru a avea semnal (toate astea ca să-i aud vocea). Îl simt când îmi ţâşneşte sângele din buză din cauză că am muşcat prea tare. Gustul sângelui nu e niciodată săţios. Privirea lui în schimb...
*
Mi-nu-nat. Trebuie să-mi plătesc o groază de despăgubiri... Îmi datorez multă iubire, pace, fericire. Mi-e dor să spun că mă iubesc, să spun că sunt cea mai importantă persoană din viaţa mea şi chiar să simt asta. Ei bine, mi-e dor, mai pe scurt, să-mi fie dor de mine. Detaliile nu interesează, până la urmă, pe nimeni...
**
În momentul ăsta nu-mi doresc decât să am cincizeci de pisici, o cana cu ceai sau ciocolată caldă, muzică veche (care este, de altfel, cea mai bună) şi o prietenă. Toate astea înghesuite într-o casă veche în Irlanda, departe de oamenii. Par a fi un ipochimen antisocial? Bun.
***
hashtag nu eşti în siguranţă cu mine
