Nu mai am scuze, nu? Hahah, evident că nu, proasto! Ce tâmpit se apucă de un blog, zice că "Cine? Eu?! Pfff, daaaa, normal, mă ţin de blog-ul ăsta, pe cuvânt de cercetaş!", scrie câtva timp (şi atunci în doru' lelii şi foarte stupid, anapoda şi cretin - da, my self-esteem is really high), apoi BAM!, nada... Oh well, era previzibilă treabă... BUT at least I'm back! Şi nu voi mai pleca aşa de uşor, dragi sandripans (?)! Adică sper. Trebuie. Emm... da. Brânză.
Măcar am venit acasă. Am ajuns acasă... Am descoperit cât de minunat este acasă, deşi eram conştientă de ceva timp, de mult chiar, că, pentru mine, acolo este Edenul. Aş putea şi chiar aş dori să mor acolo, înveşmântată de iarba verde, spălată de ploaia răcoroasă, parfumată de florile din grădină, decorată cu pământul negru. Acasă. Sună atât de familiar pentru mine, atât de străin pentru alţii. Nu a păşit picior străin acolo şi sper că nu o va face curând. E locul meu şi vreau să rămână aşa. Nu, casa mea nu este unde locuiesc în momentul de faţă, nu este locul unde pun capul seara, nu este strada scrisă în buletin. Acasă este unde mi-este inima, unde-ades' îmi zboară gândul, unde scene romantice şi vise se iau de mână şi dansează prin creierul meu, unde retrăiesc amintiri plăcute şi neplăcute... Acasă se află la interferenţa meridianului 26° 55' estică cu paralela de 46° 35' latitudine nordică. Acasă eşti întâmpinat de o mireasmă înăbuşitoare, dar plăcută, zic eu, de trandafiri, de cum intri pe poartă, numărul 667, eşti acoperit de viţa de vie şi doar părticele din razele de soare ajung pe faţa ta, răcoarea te linişteşte, aerul curat te purifică, totul este comod, la îndemână, sublim, eşti veşnic urmărit de privirile curioase ale pisicilor, plasele subţiri ale păianjenilor sunt mai mult un decor rustic, decât un impediment, câinele latră neîncetat, frenetic umblă creaturi de toate mărimile şi formele, de toate culorile şi rasele, ţanţoşe, păpuşoiul te, haha, prinde într-o-mbrăţişare tare dureroasă de cum intri în grădină, seara te bucuri de cerul larg cu stelele lui, acompaniat de greierii tare gălăgioşi, televizorul şi telefonul sunt invenţii străine, nu sunt folosite aproape niciodată. Acasă vreau în eter să strig.
Am încercat să reprim un gând de câteva luni încoace. Voiam cu vehemenţă să uit şi, cumva, am reuşit mereu să duc la îndeplinire ce mi-am propus. Făceam orice pentru a reuşi acel lucru, îmi ieşise perfect, dar aveam, însă, senzaţia că, totuşi, şi tu încercai asta, de aceea ne-a ieşit perfect amândurora. Vorbe. Nu ar fi dus nicăieri asta, nu a dus nicăieri asta, iar noi, pe lângă că o ştim prea bine, a putut fi şi foarte bine observabilă; am revenit la acel gând, la acea pasiune, aş putea spune, şi nu ne e deloc rău. Poate doar un pic..., dar tot mai bine decât să ne prefacem că nu existăm. Ce zici?
Mă gândesc adesea, încerc chiar să vizualizez, cum este casa ta. Eu spun că-ţi seamănă. O fi la fel de înaltă, cu aceiaşi alură puternică, stabilă? O fi având pereţii coloraţi cu un maro aproape la fel de frumos precum ochii tăi? O fi mirosind a parfum bărbătesc cu ambalaj negru precum pieptul tău atunci când te-am luat în braţe? O fi scoţând poarta aceiaşi vibraţie ce dă dependenţă precum vocea ta? O fi plină cu lucruri minunate şi nemaiîntalnite precum mintea ta? Are oare aceleaşi încăperi mari, complexe, călduroase precum inima ta? Ascunde cumva, în locuri în care nimeni nu s-ar fi obosit să încerce să verifice, cotloane deşi sălbatice, primitoare, precum sufletul tău?
Eu cred că ai o grădină. Ştiu, de fapt, că ai o grădină. Şi ai şi flori urzicătoare în grădina aia. Şi acasă la tine e frig. Şi nu te deranjează să stai în frig şi să fii urzicat doar pentru a vorbi cu mine. Eu cred că ţie îţi place cerul cu stele şi cum luna-mi luminează chipul. Nu, nu îţi place asta. Eu ştiu că ţie îţi place răsăritul şi apusul cu mine în braţe şi sărutul de după îmbrăţişare. Sau înainte. Sau în timpul îmbrăţişării. Oricum o fi, e bine.
Realizez că am suferit un pic mai mult decât ar fi trebuit pentru nişte ochi înlocuibili, vorba unei prietene, a căror culoare nu o voi numi. Realizez multe, de fapt; realizez că am plâns olecuţă mai mult decât ar fi trebuit, realizez că am avut actions & reactions nedemne de povestit, realizez că nu am avut dreptate în totalitate.
Aş dori să te rog ceva: nu te cocoşa doar pentru că cealaltă persoană este mai scundă, eu voi continua să îmi leg baloane cu heliu de mâini; nu îţi pierde stilul (teribil) de sălbatic de a exista, eu mă voi bucura de toată iubirea ce mi-o pot da; continuă să iubeşti cu aceiaşi nepregetare şi, totodată, stângăcie cu care m-ai uimit, fascinat, înlănţuit, eu voi continua să iubesc moldoveneşte, platonic, cu patimă şi foc, ca de fiecare dată. Observi diferenţa, dragă?
E greu de spus că îmi este dor (de tine, de Wamintiri, de noi - ce nu eram), întrucât nu îmi este. Mi-a fost, dar acum nu îmi este.
Pace.
Sandra
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu