Găsesc cumva curios cum am ajuns să cred în conceptul de prima dragoste și, mai ales, că ea va venind pe cai, galopând frenetic și ucigând orice întâlnește în cale, să mă ajungă din urmă și să mă doboare. Sau măcar să mă ridice de pe sol și să mă pună pe cal și să mergem împreună în locșorul acela al nostru din pădure, povestind ore și ore în continuu până când, în cele din urmă, oboseala va fi cea care va avea ultimul cuvânt. Vorbesc, desigur, de plăcerea (mea) vinovată numită artă.
S-au întâmplat prea multe în acești trei ani, sau să fi fost patru?!, în care n-am mai pus mâna să scriu, sau cel puțin nu public. Mereu îmi spun, mă îmbărbătez, mă motivez cum că sunt cea mai bună, că sunt aptă de lucruri mărețe și că pot ajunge la acea stea la care mă uitam de când eram mică și de care simțeam că sunt prea departe, doar că acum pot să o ating.
Nu mai știu ce e adevărat și ce nu. Nu știu dacă ce simt este, sau dacă ce văd, ce am palpabil în mână, definește. Duc o migrenă în spate fără încetare de ani buni, probabil doi, ca să fiu mai explicită și să nu sun ca o tristă incurabilă, și am răni la spate de la frecatul dintre pielea spatelui meu uscată și papucii-i noroioși. Nu știu unde vrea să meargă, dar e clar că a fost trimisă undeva de mai marele stres, frică și umilitate.
Curajul vine când mă aștept mai puțin, uneori în cele mai groaznice momente, și nu ale mele, ci ale altora, când trebuie chiar eu să fiu omul mai mare, omul mai lucid, omul de bază. Îi spun să stea întotdeaună, căci sunt gospodară și o să fie mereu curat, o să aibe mereu ce să mănânce, prosoape curate și mă ocup eu și de o saltea mai confortabilă, însă refuză politicos și-mi spune că vor fi curând momente în care ne vom revedea. Mă simt ca-ntr-un on/off relationship cu el.
Am atât de multe postări care nu au ajuns să fie publicate, ba din nesiguranță, ba din idei cum că ar fi redundant, deși sunt conștientă că n-apare nimănui pe feed și nu stă nimeni cu inima în dinți pentru când postez eu. Mereu devin extrem de plângăcioasă aici, și nu e de mirare că nu arăt acest blog nimănui. În viața reală trebuie să fiu puternică, căci am fost crescută având un tratament spartan, uneori, permiteți-mi să spun, fiind și neglijată, dar cu simț și cu iubire, sau cel puțin așa caut eu scuze. Mereu caut scuze.
Sunt foarte multe probleme cumine și le țin. Le țin prea mult. Uneori mă repet unor omuleți care par a înțelege. Sau se prefac. Dar pare că nu mă repet destul. Pare că, de fiecare dată când spun ceva, butonul cu sonorul e apăsat tot mai mult și ajung să fiu un film mut. Nu înțelege nimeni ce zic, dar pare amuzant cum mă mișc și mai apare câte un Stan care își bate joc de mine.
Vreau să mă țin de blog. Pentru mine, căci scrisul de mână mă plictisește. Prefer să folosesc mâinile la ținutul unei cărți, la mângâiatul unui om trist pe creștet, la flocoșind animalele, la gătit și la făcut artă plastică. Măcar scrisul să fie mai tehnologizat, iar cum mașina de scris e în lipsă de cerneală, cea mai bună alternativă este aceasta.
Mi-e dor de mine.
Nu mai știu ce e adevărat și ce nu. Nu știu dacă ce simt este, sau dacă ce văd, ce am palpabil în mână, definește. Duc o migrenă în spate fără încetare de ani buni, probabil doi, ca să fiu mai explicită și să nu sun ca o tristă incurabilă, și am răni la spate de la frecatul dintre pielea spatelui meu uscată și papucii-i noroioși. Nu știu unde vrea să meargă, dar e clar că a fost trimisă undeva de mai marele stres, frică și umilitate.
Curajul vine când mă aștept mai puțin, uneori în cele mai groaznice momente, și nu ale mele, ci ale altora, când trebuie chiar eu să fiu omul mai mare, omul mai lucid, omul de bază. Îi spun să stea întotdeaună, căci sunt gospodară și o să fie mereu curat, o să aibe mereu ce să mănânce, prosoape curate și mă ocup eu și de o saltea mai confortabilă, însă refuză politicos și-mi spune că vor fi curând momente în care ne vom revedea. Mă simt ca-ntr-un on/off relationship cu el.
Am atât de multe postări care nu au ajuns să fie publicate, ba din nesiguranță, ba din idei cum că ar fi redundant, deși sunt conștientă că n-apare nimănui pe feed și nu stă nimeni cu inima în dinți pentru când postez eu. Mereu devin extrem de plângăcioasă aici, și nu e de mirare că nu arăt acest blog nimănui. În viața reală trebuie să fiu puternică, căci am fost crescută având un tratament spartan, uneori, permiteți-mi să spun, fiind și neglijată, dar cu simț și cu iubire, sau cel puțin așa caut eu scuze. Mereu caut scuze.
Sunt foarte multe probleme cumine și le țin. Le țin prea mult. Uneori mă repet unor omuleți care par a înțelege. Sau se prefac. Dar pare că nu mă repet destul. Pare că, de fiecare dată când spun ceva, butonul cu sonorul e apăsat tot mai mult și ajung să fiu un film mut. Nu înțelege nimeni ce zic, dar pare amuzant cum mă mișc și mai apare câte un Stan care își bate joc de mine.
Vreau să mă țin de blog. Pentru mine, căci scrisul de mână mă plictisește. Prefer să folosesc mâinile la ținutul unei cărți, la mângâiatul unui om trist pe creștet, la flocoșind animalele, la gătit și la făcut artă plastică. Măcar scrisul să fie mai tehnologizat, iar cum mașina de scris e în lipsă de cerneală, cea mai bună alternativă este aceasta.
Mi-e dor de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu