Pagini

4 septembrie 2014

Adapt. Evolve. Become.

   Am încetat acum mult timp, fie din încăpăţânare de a reveni, fie din mândrie, fie din indiferenţă, să îmi mai aştern gândurile sau să îmi mai împărtăşesc trăirile pe pagini publice. Am încetat inclusiv să mă mai destăinui cuiva, refuzând cu încrâncenare să dau voce măcar unei opinii. Nimic scris în jurnale, pe telefon sau mail. Ei spun că emanam o tăcere funebră, însă am avut parte de-un forfot inimaginabil, care nu îmi dădea pace şi îmi tulbura nopţile. 
   M-am gândit abitir la lucruri mult mai importante. Timpul trecea pe lângă mine; mai mult, îmi făcea un fel de ocol ciudat, un fel de dans grecesc. Mereu îmi întindea mâna. Refuzam. I-am spus că nu e genul meu şi, în plus, nu ştiu paşii. Mi-a zâmbit. Mereu îmi zâmbea, iar ochii îi erau ca de cleştar. Ajunsesem să refuz să particip la dans doar pentru a-i vedea ochii ajunşi deja centrifugali. 
   Totul s-a oprit când avea de gând, indecis, să plece. Atunci a fost prima oară când i-am întins mâna. Nu am făcut-o doar pentru că aveam să fiu singură, fără nimeni care să danseze-n jurul meu sau să-mi zâmbească, într-o mare fără margini şi fără fund, nu, departe de mine acest gând. Singurătatea nu m-a omorât niciodată, ba mai mult, mi-era şi-mi este absolut necesară. Am constatat însă că modul timpului de-a fi este întocmai ca al meu, căci el este substanţa din care sunt făcută. Timpul, prin mişcarea lui haotică perfect gândită, descoperea tot ceea ce era ascuns si acoperea tot ceea ce era descoperit. Nu s-a mirat, nu mi-a aruncat niciun cuvânt de reproş, doar ochii aceia, pe care îi îndrăgeam din ce în ce mai mult şi pentru care am ajuns să fac o obsesie, mă aşteptau, blânzi şi înlăcrimaţi, să ţin cât mai strâns mâna mea de a lui. Acum suntem împreună şi ştim exact unde vrem să mergem: înainte, doar înainte.
   M-am neglijat foarte mult, dar, datorită unor ferestre care s-au deschis înăuntrul meu (Dumnezeu ştie cum), am putut vedea mai bine razele de soare, care-mi gâdilau fără milă tendoanele agitate. Am renăscut din propria cenuşă întocmai ca un Phoenix; am observat, am auzit, am ascultat, am mirosit, am gustat şi am atins fără încetare şi din ce în ce mai mult, ca şi cum atunci era pentru prima oară când dădeam de aceste simţuri şi, paranoică, mi-era frică că ziua următoare aveau să dispară, fără un bilet de adio susţinut de un metal pe uşa de la frigider. Era timpul să fiu autodidactă şi să învăţ de la început tot ceea ce am învăţat şi încă mai mult, pentru că ştiam că nimeni altcineva nu o va face. De la infantul inocent, curios şi precoce, am ajuns astăzi, acum, cu familia, care rămâne lângă spatele meu costeliv, pe care-l zidesc cât pot de mult, cu scopul de a mă fortifica, şi cu el alături, ţinându-mă de mână şi sărutându-mi fruntea. Mi-am păstrat lacrimile vindecătoare doar pentru acel suflet rănit cu-adevărat, pe care-l simţeam apropiindu-se încă de când eram sus, la La Basilique du Sacré Coeur de Montmartre, seara, pe când priveam luna plină, pe când greieri şi oameni beţi cântau la unison despre vară, iubire şi moarte, pe când fluturii din stomacul meu se metamorfozaseră deja în dragoni, scuipând foc în interiorul meu şi făcându-mă să roşesc de îndată ce el era pe-aproape.
   Odată ce pregătirea mea ca nou om a început, a trebuit, totuşi, să învăţ şi din greşelile altora, având în vedere că eu nu săvârşisem niciuna până atunci. M-am aruncat în furtuna cărţilor biografice. Trăiam, la propriu, viaţa fiecăruia despre care am citit. Ajunsesem să visez amintirile lor, să ating aceiaşi piele şi să sărut aceleaşi buze. Întrucât acele cărţi mi-au distrus o parte din suflet, lăcrimând şi râzând fără încetare, uneori confudându-le, am decis să reiau copilăria din viaţa anterioară prematur lăsată la o parte. 
   Acum mă aflu aici, cel mai probabil având vârsta de paisprezece ani, şi puternică mi-e dorinţa să continui să citesc cartea cu numărul trei din cele şapte pe care mi le-a adus tata. 


Nu promit reîntoarcerea mea prea curând. Până mâine probabil am deja şaisprezece ani, o vârsta absolut îngrozitoare (plurivoc vorbind) din vechea mea viaţă.

1 ianuarie 2014

   Ahhhh, dar stai! Scormoneam mail-ul şi am găsit un poem scris de mine anul trecut (acum îmi pot permite să spun asta şi, hehe, pare chiar badass). Ăsta cred că este unul dintre cele mai personale poeme şi este, ca să spun aşa, scris pentru şi cu gândul la o anumită persoană (mica poveste: te gândeşti la o persoană, închizi ochii şi scrii; merge). Dar nu contează asta oricum.
   Poem stângaci, DAR

şi am vizitat până acum istanbulul
şi galeriile de artă din paris
şi calleja de las flores
şi am fost în pelerinaj la ierusalim
cu tine
când priveai cerul
(iar asta se-ntâmpla destul de des)
lacrimile mele îţi atingeau obrajii
cel mai mult îmi plăcea că
de-ndată ce simţeai prima picătură
îţi deschideai umbrela
pe care mereu o purtai cu tine
umbrela
roşie şi parfumul ţi se împrăştia
pentru că fugeai

#monoton

   Am făcut şi eu cum am crezut mai bine: am fugit de tot ceea ce înseamnă scris, mă iluzionam că îmi pot unge sufletul şi cu altă cremă decât poezia, fie ea în versuri sau nu, îmi îngrămădeam în cap o groază de idei stupide cum că nu, nu pot să fac asta, nu, nu pot să mă bag în seamă aşa, nu. De asemenea, începeam să nu mai simt ce scriu, să gândesc (nu ştiu dacă e verbul ales cu îndemânare) dinainte, să anticipez dinainte cum va arăta poemul... Ceea ce mie mi se pare o absurditate! Am renunţat, aşadar; sau hai să îi spunem vacanţă.


   Am rămas setată pe un "proiect" mai vechi, m-a bântuit treaba asta vreo trei luni de când am încetat să mai scriu. Astăzi, de fapt cu vreo cinci zile înainte, mă gândisem să încep din nou să scriu. Încă nu sunt sigură dacă ar trebui să postez treaba asta sau să o las în obscuritatea în care s-a născut. 



Nu o să o mai lungesc. Am vrut doar să scriu să îmi dovedesc mie că mai ştiu limba română, nu doar să arăt că, vai de mine, mă pricep la scris sau te miri ce, nu. Am scris, scriu şi voi scrie pentru mine. Nebuni suneţi, da, voi cei ce citiţi blog-ul ăsta.



Un an paşnic şi fericit! :)