Ahhhh, dar stai! Scormoneam mail-ul şi am găsit un poem scris de mine anul trecut (acum îmi pot permite să spun asta şi, hehe, pare chiar badass). Ăsta cred că este unul dintre cele mai personale poeme şi este, ca să spun aşa, scris pentru şi cu gândul la o anumită persoană (mica poveste: te gândeşti la o persoană, închizi ochii şi scrii; merge). Dar nu contează asta oricum.

   Poem stângaci, DAR

​

şi am vizitat până acum istanbulul

şi galeriile de artă din paris

şi calleja de las flores

şi am fost în pelerinaj la ierusalim

cu tine

când priveai cerul

(iar asta se-ntâmpla destul de des)

lacrimile mele îţi atingeau obrajii

cel mai mult îmi plăcea că

de-ndată ce simţeai prima picătură

îţi deschideai umbrela

pe care mereu o purtai cu tine

umbrela

roşie şi parfumul ţi se împrăştia

pentru că fugeai

#monoton

   Am făcut şi eu cum am crezut mai bine: am fugit de tot ceea ce înseamnă scris, mă iluzionam că îmi pot unge sufletul şi cu altă cremă decât poezia, fie ea în versuri sau nu, îmi îngrămădeam în cap o groază de idei stupide cum că nu, nu pot să fac asta, nu, nu pot să mă bag în seamă aşa, nu. De asemenea, începeam să nu mai simt ce scriu, să gândesc (nu ştiu dacă e verbul ales cu îndemânare) dinainte, să anticipez dinainte cum va arăta poemul... Ceea ce mie mi se pare o absurditate! Am renunţat, aşadar; sau hai să îi spunem vacanţă.

   Am rămas setată pe un "proiect" mai vechi, m-a bântuit treaba asta vreo trei luni de când am încetat să mai scriu. Astăzi, de fapt cu vreo cinci zile înainte, mă gândisem să încep din nou să scriu. Încă nu sunt sigură dacă ar trebui să postez treaba asta sau să o las în obscuritatea în care s-a născut. 

Nu o să o mai lungesc. Am vrut doar să scriu să îmi dovedesc mie că mai ştiu limba română, nu doar să arăt că, vai de mine, mă pricep la scris sau te miri ce, nu. Am scris, scriu şi voi scrie pentru mine. Nebuni suneţi, da, voi cei ce citiţi blog-ul ăsta.

Un an paşnic şi fericit! :)