Ei bine, a trecut şi săptămâna aceasta care pentru mine a fost pur şi simplu groaznică - un chin total. Mai mereu am fost stresată...
Nu am revenit cu un poem precum am spus... şi îmi pare rău... pentru mine. Sper că se iartă! Abia am putut respira în această săptămână (nu poţi ignora începerea şcolii; e prea evident că a început). Aaah! Cu sufletul la gură aşteptam ziua de luni, deoarece prima oră aveam desen. Dar nuuuu! De ce să nu se schimbe orarul?! Acum desen vom avea doar la sfârşitul săptămânii...
Gata cu plânsul.
Eram în pană de idei acum cinci minute, dar, mulţumită unui camarad, Vlad Pojoga, mi-am adus aminte că aş putea la fel de bine să postez un poem (unul de n ori mai bun decât orice mizerie pe care eu o creez) al unui poet care îl stimez, un om cu care am avut onoarea să mă întâlnesc, un om grozav: Claudiu Komartin.
Mulţumesc, Vlad.
"de ce mai avem nevoie de megafoane
când vocile noastre se aud atât de departe?" - Claudiu Komartin
ne-am urcat pe ziduri
şi am încercat să controlăm totul
am sărit în cele mai adânci lacuri
şi am încercat să le găsim fundul
lungimi cantităţi densităţi maree
am făcut hărţi pentru fiecare
obsesie de-a noastră
şi
am încercat să ne apropiem
într-un final
de perfecţiune
am căutat o plajă pe o insulă
unde să găsim
ca pe-o comoară a piraţilor
toţi morţii pe care i-am vrea înapoi
ne-am prins unul de celălalt
ca şi când atunci s-ar fi terminat totul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu