//i am a slow walker, but i never walk back

Găsesc cumva curios cum am ajuns să cred în conceptul de prima dragoste și, mai ales, că ea va venind pe cai, galopând frenetic și ucigând orice întâlnește în cale, să mă ajungă din urmă și să mă doboare. Sau măcar să mă ridice de pe sol și să mă pună pe cal și să mergem împreună în locșorul acela al nostru din pădure, povestind ore și ore în continuu până când, în cele din urmă, oboseala va fi cea care va avea ultimul cuvânt. Vorbesc, desigur, de plăcerea (mea) vinovată numită artă.

S-au întâmplat prea multe în acești trei ani, sau să fi fost patru?!, în care n-am mai pus mâna să scriu, sau cel puțin nu public. Mereu îmi spun, mă îmbărbătez, mă motivez cum că sunt cea mai bună, că sunt aptă de lucruri mărețe și că pot ajunge la acea stea la care mă uitam de când eram mică și de care simțeam că sunt prea departe, doar că acum pot să o ating.

Nu mai știu ce e adevărat și ce nu. Nu știu dacă ce simt este, sau dacă ce văd, ce am palpabil în mână, definește. Duc o migrenă în spate fără încetare de ani buni, probabil doi, ca să fiu mai explicită și să nu sun ca o tristă incurabilă, și am răni la spate de la frecatul dintre pielea spatelui meu uscată și papucii-i noroioși. Nu știu unde vrea să meargă, dar e clar că a fost trimisă undeva de mai marele stres, frică și umilitate.

Curajul vine când mă aștept mai puțin, uneori în cele mai groaznice momente, și nu ale mele, ci ale altora, când trebuie chiar eu să fiu omul mai mare, omul mai lucid, omul de bază. Îi spun să stea întotdeaună, căci sunt gospodară și o să fie mereu curat, o să aibe mereu ce să mănânce, prosoape curate și mă ocup eu și de o saltea mai confortabilă, însă refuză politicos și-mi spune că vor fi curând momente în care ne vom revedea. Mă simt ca-ntr-un on/off relationship cu el.

Am atât de multe postări care nu au ajuns să fie publicate, ba din nesiguranță, ba din idei cum că ar fi redundant, deși sunt conștientă că n-apare nimănui pe feed și nu stă nimeni cu inima în dinți pentru când postez eu. Mereu devin extrem de plângăcioasă aici, și nu e de mirare că nu arăt acest blog nimănui. În viața reală trebuie să fiu puternică, căci am fost crescută având un tratament spartan, uneori, permiteți-mi să spun, fiind și neglijată, dar cu simț și cu iubire, sau cel puțin așa caut eu scuze. Mereu caut scuze.

Sunt foarte multe probleme cumine și le țin. Le țin prea mult. Uneori mă repet unor omuleți care par a înțelege. Sau se prefac. Dar pare că nu mă repet destul. Pare că, de fiecare dată când spun ceva, butonul cu sonorul e apăsat tot mai mult și ajung să fiu un film mut. Nu înțelege nimeni ce zic, dar pare amuzant cum mă mișc și mai apare câte un Stan care își bate joc de mine.

Vreau să mă țin de blog. Pentru mine, căci scrisul de mână mă plictisește. Prefer să folosesc mâinile la ținutul unei cărți, la mângâiatul unui om trist pe creștet, la flocoșind animalele, la gătit și la făcut artă plastică. Măcar scrisul să fie mai tehnologizat, iar cum mașina de scris e în lipsă de cerneală, cea mai bună alternativă este aceasta.

Mi-e dor de mine.

Adapt. Evolve. Become.

   Am încetat acum mult timp, fie din încăpăţânare de a reveni, fie din mândrie, fie din indiferenţă, să îmi mai aştern gândurile sau să îmi mai împărtăşesc trăirile pe pagini publice. Am încetat inclusiv să mă mai destăinui cuiva, refuzând cu încrâncenare să dau voce măcar unei opinii. Nimic scris în jurnale, pe telefon sau mail. Ei spun că emanam o tăcere funebră, însă am avut parte de-un forfot inimaginabil, care nu îmi dădea pace şi îmi tulbura nopţile. 

   M-am gândit abitir la lucruri mult mai importante. Timpul trecea pe lângă mine; mai mult, îmi făcea un fel de ocol ciudat, un fel de dans grecesc. Mereu îmi întindea mâna. Refuzam. I-am spus că nu e genul meu şi, în plus, nu ştiu paşii. Mi-a zâmbit. Mereu îmi zâmbea, iar ochii îi erau ca de cleştar. Ajunsesem să refuz să particip la dans doar pentru a-i vedea ochii ajunşi deja centrifugali. 

   Totul s-a oprit când avea de gând, indecis, să plece. Atunci a fost prima oară când i-am întins mâna. Nu am făcut-o doar pentru că aveam să fiu singură, fără nimeni care să danseze-n jurul meu sau să-mi zâmbească, într-o mare fără margini şi fără fund, nu, departe de mine acest gând. Singurătatea nu m-a omorât niciodată, ba mai mult, mi-era şi-mi este absolut necesară. Am constatat însă că modul timpului de-a fi este întocmai ca al meu, căci el este substanţa din care sunt făcută. Timpul, prin mişcarea lui haotică perfect gândită, descoperea tot ceea ce era ascuns si acoperea tot ceea ce era descoperit. Nu s-a mirat, nu mi-a aruncat niciun cuvânt de reproş, doar ochii aceia, pe care îi îndrăgeam din ce în ce mai mult şi pentru care am ajuns să fac o obsesie, mă aşteptau, blânzi şi înlăcrimaţi, să ţin cât mai strâns mâna mea de a lui. Acum suntem împreună şi ştim exact unde vrem să mergem: înainte, doar înainte.

   M-am neglijat foarte mult, dar, datorită unor ferestre care s-au deschis înăuntrul meu (Dumnezeu ştie cum), am putut vedea mai bine razele de soare, care-mi gâdilau fără milă tendoanele agitate. Am renăscut din propria cenuşă întocmai ca un Phoenix; am observat, am auzit, am ascultat, am mirosit, am gustat şi am atins fără încetare şi din ce în ce mai mult, ca şi cum atunci era pentru prima oară când dădeam de aceste simţuri şi, paranoică, mi-era frică că ziua următoare aveau să dispară, fără un bilet de adio susţinut de un metal pe uşa de la frigider. Era timpul să fiu autodidactă şi să învăţ de la început tot ceea ce am învăţat şi încă mai mult, pentru că ştiam că nimeni altcineva nu o va face. De la infantul inocent, curios şi precoce, am ajuns astăzi, acum, cu familia, care rămâne lângă spatele meu costeliv, pe care-l zidesc cât pot de mult, cu scopul de a mă fortifica, şi cu el alături, ţinându-mă de mână şi sărutându-mi fruntea. Mi-am păstrat lacrimile vindecătoare doar pentru acel suflet rănit cu-adevărat, pe care-l simţeam apropiindu-se încă de când eram sus, la La Basilique du Sacré Coeur de Montmartre, seara, pe când priveam luna plină, pe când greieri şi oameni beţi cântau la unison despre vară, iubire şi moarte, pe când fluturii din stomacul meu se metamorfozaseră deja în dragoni, scuipând foc în interiorul meu şi făcându-mă să roşesc de îndată ce el era pe-aproape.

   Odată ce pregătirea mea ca nou om a început, a trebuit, totuşi, să învăţ şi din greşelile altora, având în vedere că eu nu săvârşisem niciuna până atunci. M-am aruncat în furtuna cărţilor biografice. Trăiam, la propriu, viaţa fiecăruia despre care am citit. Ajunsesem să visez amintirile lor, să ating aceiaşi piele şi să sărut aceleaşi buze. Întrucât acele cărţi mi-au distrus o parte din suflet, lăcrimând şi râzând fără încetare, uneori confudându-le, am decis să reiau copilăria din viaţa anterioară prematur lăsată la o parte. 

   Acum mă aflu aici, cel mai probabil având vârsta de paisprezece ani, şi puternică mi-e dorinţa să continui să citesc cartea cu numărul trei din cele şapte pe care mi le-a adus tata. 

Nu promit reîntoarcerea mea prea curând. Până mâine probabil am deja şaisprezece ani, o vârsta absolut îngrozitoare (plurivoc vorbind) din vechea mea viaţă.

   Ahhhh, dar stai! Scormoneam mail-ul şi am găsit un poem scris de mine anul trecut (acum îmi pot permite să spun asta şi, hehe, pare chiar badass). Ăsta cred că este unul dintre cele mai personale poeme şi este, ca să spun aşa, scris pentru şi cu gândul la o anumită persoană (mica poveste: te gândeşti la o persoană, închizi ochii şi scrii; merge). Dar nu contează asta oricum.

   Poem stângaci, DAR

​

şi am vizitat până acum istanbulul

şi galeriile de artă din paris

şi calleja de las flores

şi am fost în pelerinaj la ierusalim

cu tine

când priveai cerul

(iar asta se-ntâmpla destul de des)

lacrimile mele îţi atingeau obrajii

cel mai mult îmi plăcea că

de-ndată ce simţeai prima picătură

îţi deschideai umbrela

pe care mereu o purtai cu tine

umbrela

roşie şi parfumul ţi se împrăştia

pentru că fugeai

#monoton

   Am făcut şi eu cum am crezut mai bine: am fugit de tot ceea ce înseamnă scris, mă iluzionam că îmi pot unge sufletul şi cu altă cremă decât poezia, fie ea în versuri sau nu, îmi îngrămădeam în cap o groază de idei stupide cum că nu, nu pot să fac asta, nu, nu pot să mă bag în seamă aşa, nu. De asemenea, începeam să nu mai simt ce scriu, să gândesc (nu ştiu dacă e verbul ales cu îndemânare) dinainte, să anticipez dinainte cum va arăta poemul... Ceea ce mie mi se pare o absurditate! Am renunţat, aşadar; sau hai să îi spunem vacanţă.

   Am rămas setată pe un "proiect" mai vechi, m-a bântuit treaba asta vreo trei luni de când am încetat să mai scriu. Astăzi, de fapt cu vreo cinci zile înainte, mă gândisem să încep din nou să scriu. Încă nu sunt sigură dacă ar trebui să postez treaba asta sau să o las în obscuritatea în care s-a născut. 

Nu o să o mai lungesc. Am vrut doar să scriu să îmi dovedesc mie că mai ştiu limba română, nu doar să arăt că, vai de mine, mă pricep la scris sau te miri ce, nu. Am scris, scriu şi voi scrie pentru mine. Nebuni suneţi, da, voi cei ce citiţi blog-ul ăsta.

Un an paşnic şi fericit! :)

NU

NU mai sunt în stare să respir cum trebuie, mă înec cu aer.

NU mănânc, epiglota refuză să se deschidă când încerc să-mi introduc hrană în gură, după ce am stat şi-am vânat-o printre ciorba şi ouăle din frigider.

NU îmi stă părul bine niciodată. Pot să-i fac şi mătănii, să-l chem pe Papa... El tot cum vrea face.

NU râd cu poftă. Sau cred că mai corect ar fi: NU râd. Mind if you make me laugh, please?

NU am un bec care arde cum trebuie. O să-mi stric ochii. Şi vreau asta, dar nu vreau acum.

NU şterge nimeni praful. Glumesc, e şters de mult.

NU mi-a rămas plomba. N-o să comentez.

NU mai fac faţă. N-o să comentez.

NU îmi place soare cu dinţi. De ce nu poate doar să-mi zâmbească. De ce trebuie să-şi arate dinţii? De ce nu scoate şi limba, dacă tot face moacă dubioasă?

NU vreau decât să merg la un concert. Robin and the Backstabbers, de preferabil.

NU mai vreau să scriu aici.

Pa.

Higher Perspective: 10 Easy Things That Will Make You Happier, Backed ...

Higher Perspective: 10 Easy Things That Will Make You Happier, Backed ...: Happiness is so interesting, because we all have different ideas about what it is and how to get it. So naturally we are obsessed with it. ...

nu-mi doresc decât să-i aud venind spre mine

   Este aaaaabsolut fascinant! Este fascinant cum inima-mi tresare din ce în ce mai tare pe măsură ce timpanele-mi sunt atacate de frecvenţa vocii tale. Uimitor, uimitor!

   Este aaaaabsolut fascinant! Este fascinant cum ochii mei te caută peste tot, cum fiecare imagine e transpusă pe creier şi zburdă de la un lob la altul, jucându-se neîncetat cu neuronii. Uimitor, uimitor.

   Este aaaaabsolut fascinant! Este fascinant cum mirosul tău acoperă o gamă foarte largă de parfumuri. Miroşi a primăvară; părul - tot, tot, tot a flori de mai, mâinile - catifelate şi micuţe ca un ghiocel, respiraţia - un munte după primul dezgheţ. Uimitor, uimitor...

   Aseară mi-a fost mai dor ca oricând de tine. Era un timp, când dorul se-nteţea şi nu mai putea fi ţinut în frâu, în care puteam cu uşurinţă să-l potolesc doar cu o doză de tine. Aseară, în acea tăcere absolut sepulcrală, îţi simţeam paşii cum vibrau pe pământ. Iar mie nu-mi păsa decât de asta. Inima mea vibra cu aceiaşi intensitate precum paşii tăi.

Nu-mi doresc decât să-i aud venind din nou spre mine.

alte dependenţe

   E perfect normal.

• familia - nu o să comentez. E pe primul loc şi punct.
• teatrul - ahahah, haosul acela organizat până la cele mai mici detalii... Teatrul. Teatrul. Îmi repet ca o nebună acest cuvânt şi de fiecare dată am o satisfacţie aproape morbidă. Teatrul. Între teatru şi comorile lumii aş alege teatrul.
• literatura  
• Moldova 

after midnight revelation

   O fi prea târziu pentru o nouă postare a.k.a. o mică confesiune? Nicidecum!
   Mm... Mi-e tare teamă. Mi-e teamă să spun că mi-a fost dor să scriu, căci ştiu că mă voi reapuca de scris serios, atât pe blog, cât şi, nu ştiu, pe orice. Ce este rău în asta? Ahh, refuz să mă gândesc că o voi ţine, din nou, vreo şepte zile la rând încontinuu, apoi iară o pauză de n luni. Nu, nu, nu, nu, nu.
   Gata, Sandra, la somn. Mâine zi plină.

"am trăit c-un gând, urmărit de-un gând, logodit c-un gând, frământat de-un gând, am trăit c-un gând, sufocat de-un gând, am murit c-un gând..."

   Nu mai am scuze, nu? Hahah, evident că nu, proasto! Ce tâmpit se apucă de un blog, zice că "Cine? Eu?! Pfff, daaaa, normal, mă ţin de blog-ul ăsta, pe cuvânt de cercetaş!", scrie câtva timp (şi atunci în doru' lelii şi foarte stupid, anapoda şi cretin - da, my self-esteem is really high), apoi BAM!, nada... Oh well, era previzibilă treabă... BUT at least I'm back! Şi nu voi mai pleca aşa de uşor, dragi sandripans (?)! Adică sper. Trebuie. Emm... da. Brânză.

   Măcar am venit acasă. Am ajuns acasă... Am descoperit cât de minunat este acasă, deşi eram conştientă de ceva timp, de mult chiar, că, pentru mine, acolo este Edenul. Aş putea şi chiar aş dori să mor acolo, înveşmântată de iarba verde, spălată de ploaia răcoroasă, parfumată de florile din grădină, decorată cu pământul negru. Acasă. Sună atât de familiar pentru mine, atât de străin pentru alţii. Nu a păşit picior străin acolo şi sper că nu o va face curând. E locul meu şi vreau să rămână aşa. Nu, casa mea nu este unde locuiesc în momentul de faţă, nu este locul unde pun capul seara, nu este strada scrisă în buletin. Acasă este unde mi-este inima, unde-ades' îmi zboară gândul, unde scene romantice şi vise se iau de mână şi dansează prin creierul meu, unde retrăiesc amintiri plăcute şi neplăcute... Acasă se află la interferenţa meridianului 26° 55' estică cu paralela de 46° 35' latitudine nordică. Acasă eşti întâmpinat de o mireasmă înăbuşitoare, dar plăcută, zic eu, de trandafiri, de cum intri pe poartă, numărul 667, eşti acoperit de viţa de vie şi doar părticele din razele de soare ajung pe faţa ta, răcoarea te linişteşte, aerul curat te purifică, totul este comod, la îndemână, sublim, eşti veşnic urmărit de privirile curioase ale pisicilor, plasele subţiri ale păianjenilor sunt mai mult un decor rustic, decât un impediment, câinele latră neîncetat, frenetic umblă creaturi de toate mărimile şi formele, de toate culorile şi rasele, ţanţoşe, păpuşoiul te, haha, prinde într-o-mbrăţişare tare dureroasă de cum intri în grădină, seara te bucuri de cerul larg cu stelele lui, acompaniat de greierii tare gălăgioşi, televizorul şi telefonul sunt invenţii străine, nu sunt folosite aproape niciodată. Acasă vreau în eter să strig.

   Am încercat să reprim un gând de câteva luni încoace. Voiam cu vehemenţă să uit şi, cumva, am reuşit mereu să duc la îndeplinire ce mi-am propus. Făceam orice pentru a reuşi acel lucru, îmi ieşise perfect, dar aveam, însă, senzaţia că, totuşi, şi tu încercai asta, de aceea ne-a ieşit perfect amândurora. Vorbe. Nu ar fi dus nicăieri asta, nu a dus nicăieri asta, iar noi, pe lângă că o ştim prea bine, a putut fi şi foarte bine observabilă; am revenit la acel gând, la acea pasiune, aş putea spune, şi nu ne e deloc rău. Poate doar un pic..., dar tot mai bine decât să ne prefacem că nu existăm. Ce zici?
   Mă gândesc adesea, încerc chiar să vizualizez, cum este casa ta. Eu spun că-ţi seamănă. O fi la fel de înaltă, cu aceiaşi alură puternică, stabilă? O fi având pereţii coloraţi cu un maro aproape la fel de frumos precum ochii tăi? O fi mirosind a parfum bărbătesc cu ambalaj negru precum pieptul tău atunci când te-am luat în braţe? O fi scoţând poarta aceiaşi vibraţie ce dă dependenţă precum vocea ta? O fi plină cu lucruri minunate şi nemaiîntalnite precum mintea ta? Are oare aceleaşi încăperi mari, complexe, călduroase precum inima ta? Ascunde cumva, în locuri în care nimeni nu s-ar fi obosit să încerce să verifice, cotloane deşi sălbatice, primitoare, precum sufletul tău?
   Eu cred că ai o grădină. Ştiu, de fapt, că ai o grădină. Şi ai şi flori urzicătoare în grădina aia. Şi acasă la tine e frig. Şi nu te deranjează să stai în frig şi să fii urzicat doar pentru a vorbi cu mine. Eu cred că ţie îţi place cerul cu stele şi cum luna-mi luminează chipul. Nu, nu îţi place asta. Eu ştiu că ţie îţi place răsăritul şi apusul cu mine în braţe şi sărutul de după îmbrăţişare. Sau înainte. Sau în timpul îmbrăţişării. Oricum o fi, e bine.

   Realizez că am suferit un pic mai mult decât ar fi trebuit pentru nişte ochi înlocuibili, vorba unei prietene, a căror culoare nu o voi numi. Realizez multe, de fapt; realizez că am plâns olecuţă mai mult decât ar fi trebuit, realizez că am avut actions & reactions nedemne de povestit, realizez că nu am avut dreptate în totalitate. 
   Aş dori să te rog ceva: nu te cocoşa doar pentru că cealaltă persoană este mai scundă, eu voi continua să îmi leg baloane cu heliu de mâini; nu îţi pierde stilul (teribil) de sălbatic de a exista, eu mă voi bucura de toată iubirea ce mi-o pot da; continuă să iubeşti cu aceiaşi nepregetare şi, totodată, stângăcie cu care m-ai uimit, fascinat, înlănţuit, eu voi continua să iubesc moldoveneşte, platonic, cu patimă şi foc, ca de fiecare dată. Observi diferenţa, dragă?
   E greu de spus că îmi este dor (de tine, de Wamintiri, de noi - ce nu eram), întrucât nu îmi este. Mi-a fost, dar acum nu îmi este.
   Pace.
           Sandra

deci vom fugi şi toate visele ni se vor îndeplini?

deci  vom fugi şi toate visele ni se vor îndeplini?

am încercat o ecuaţie

necunoscuta erai tu

nerezolvată neînţeleasă

întâi am încercat să-ţi calc hainele

după o oră mi-am dat seama că nu era

            în priză fierul de călcat

Bun. Deci am găsit porcăria asta când am făcut astăzi curat. Charming, isn't it?

Nimic... în comparație cu tine

Mă simt poetică astăzi. Probabil e de vină clima asta egee din Grecia. Sau o fi din cauza mării, care mă cheamă de dimineața devreme & seara urlă atât de tare, că nu pot dormi. Sau o fi din cauza lunii pline, care nu face altceva decât să îmi stoarcă mie creierii & să-mi frece dispoziția.
Oricare ar fi motivul, sunt nebună. Stau despletită toată ziua, nearanjată & sălbatică. Privesc, analizez, fug. Închid ochii când îmi las capul pe spate, las soarele să-și facă de cap cu trupul meu - sunt toată a lui - & stau desculță, cu un inel purtat zilnic pe degetul mijlociu de la mâna stângă, un lanț din ațe cu un medalion cu semnul păcii & o brățară de picior & caut scoici, pietre colorate frumoase din Marea Egee pentru el, & materiale pentru dreamcatcher.
God, help me. I'm mad.

respiră
trecutul te are la degetul mic, iar tu
nu faci altceva decât să iei moartea de mână &
să dansezi cu ea ca & cum
ți-e egal

"În iubire ne deşteptăm totdeauna prea târziu." M.E.

m-acopăr cu lacrimile tale
sărate & calde

★
 
reîncep să sângerez la cea mai mică zgândăreală, uit complet de rana ce mi-ai provocat-o. mă opresc, zâmbesc, mă scarpin din nou. cearceaful alb e pătat ici colo de pete roşii, întocmai ca patul în noaptea dragostei.

/welcome to the afterlife

Şi... a plecat. A plecat cum pleacă toooţi şi toate. Pur şi simplu. Şi nu şi-a luat doar umbra din împrejurimi, băgăjelul şi ursuleţul de pluş, ci a luat şi vara din inima mea. Probabil pentru a avea un drum însorit şi căldură. Pe când eu... un drum înnorat şi ploios. Acum aş fi încheiat cu un "Poate e mai bine aşa.", dar de ce să mint?

   Îl simt. Ploaia e mai rece fără el, vântul e mai puternic. Îl simt când becurile de afară pâlpâie. Îl simt când mama îşi aprinde o ţigară, iar eu încep să inhalez fumul de teamă să nu-l pierd, să nu îl mai simt. Îl simt când trec pe acolo şi miros pancarda. Patetic... Îl simt că mă îmbrăţişează când îmi iau pulovărul pe mine, ăla vechi şi zdrenţuros, scos din dulap la repezeală când fugeam ca o bezmetică afară pentru a avea semnal (toate astea ca să-i aud vocea). Îl simt când îmi ţâşneşte sângele din buză din cauză că am muşcat prea tare. Gustul sângelui nu e niciodată săţios. Privirea lui în schimb...

* 

   Mi-nu-nat. Trebuie să-mi plătesc o groază de despăgubiri... Îmi datorez multă iubire, pace, fericire. Mi-e dor să spun că mă iubesc, să spun că sunt cea mai importantă persoană din viaţa mea şi chiar să simt asta. Ei bine, mi-e dor, mai pe scurt, să-mi fie dor de mine. Detaliile nu interesează, până la urmă, pe nimeni...

**

   În momentul ăsta nu-mi doresc decât să am cincizeci de pisici, o cana cu ceai sau ciocolată caldă, muzică veche (care este, de altfel, cea mai bună) şi o prietenă. Toate astea înghesuite într-o casă veche în Irlanda, departe de oamenii. Par a fi un ipochimen antisocial? Bun. 

***

hashtag nu eşti în siguranţă cu mine

atelier///

mă bucur să păşesc alături de tine 

deasupra lumii

(S.A.)

"You have my permission not to love me;
I am a cathedral of deadbolts
and I’d rather burn myself down
than change the locks."


să ştii că mi-ai tăiat elanul
l-am crescut de când mă ştiu
bietul animal
a trăit în întuneric atâta timp
                          în mine
şi acum tu îl omori

pieptul meu e grădina ta
un sol fertil & demn de îngrijit
plantează seminţe în inima mea
aşteaptă să crească frumoase & mortale flori
cu timpul vei înţelege




nu crezi c-a venit momentul, mi-a spus,
momentul în care tu trebuie să mă săruţi?


cauţi ceva?
îţi caut buzele
mă târăsc până la ele
sper să ajung cândva acolo




"ochii tăi sunt ceva în genul florilor în cer" (R.L.)

seara
eşti sigură că poţi să rezişti?
te-mpiedici te ridici te-mpiedici
opreşte-te din văicăreală
adună-te & mergi mai departe

promit că va fi
bine

îmi caut privirea în oglindă
măcar de m-aş recunoaşte
albastru patetic de vinil

perdeaua ce-ţi acoperă ochiul n-a fost nicicând mai
densă

când vântul îmi jupoaie faţa
simt că am pentru ce să trăiesc

o gură de aer
şi n-o să-ţi mai cer nimic

nu sunt altceva decât o păpuşă
iar tu 
păpuşarul

dar lumea nu are nevoie de un conducător
lumea trebuie să se conducă singură

sari, te voi prinde

   Meh. Se poate şi mai bine.

flowers

love

El.

El...

este înalt.

miroase întotdeauna a săpun.

are buzele de culoarea trandafirilor.

zâmbeşte când mă vede.

mă îmbrăţişează mai strâns decât e posibil.

mă tachinează uneori.

mă sărută pe frunte.

mă gâdilă.

El mă lasă baltă.

Ah! Mă doare...

   Nu contează ce a fost atunci. Important pentru mine e că am putut să revin aici.

a se citi cu voce tare:
iubirea nu e pentru toată lumea.
o privire aruncată pe ascuns,
un minut jumătate de agonie, trei minute douăzeci de fericire.


sing me a warm song, sing me my favourite lullaby
obişnuiai să-l auzi în fiecare seară

culoarea ochilor tăi
aproape nepământeni
cerul deasupra noastră
credeam că pot atinge norii cu mâna

posedată de trecut

personaje cu mai multe faţete

mă arăt în faţa ta
mai goală şi mai rece

probabil e mai bine fără tine
sunt demnă de spânzurat
tu nu îndrăzni să mori

a se feri de umezeală
nu e nevoie de lacrimi

deziluzie sentimentală

nu crezi c-a venit momentul, mi-a spus,
momentul în care tu trebuie să mă săruţi?

sinuciderea e o opţiune


   Okay. Deci o parte sunt dintr-un poem prin sms, altele adăugate acum... A ieşit asta.

   Sper că te simţi, fiinţo (deşi n-o sa vezi poemul niciodată), căci e doar pentru tine
                                                                                                                       pentru tine.