Pourquoi?

   Un poem mi-a produs, stârnit o impresie foarte puternică, care a ajuns să mă intereseze în cel mai înalt grad. Pe scurt: am citit un poem senzaţional (de fapt, recitit), Dar aceasta este, totuşi, umila mea părere.  

   Vă invit să vă formaţi singuri o părere. Poezia o găsiţi cam peste tot pe internet. Deci nu este şi nu va fi nimeni privat de o asemenea beţie lirică. 
   Fără alte reţineri...

Eternitate  

Paşii ne cunosc abisul  

Trupul ne plimbă cerul   

Furtuna pierde bucăţi de carne 

Tot mai vagă tot mai slabă 

Este un început albastru

În acest peisaj terestru 

Şi altul răzbunător 

Ca un deget tăiat 

Vezi doar ce femeia se rostogoleşte 

Ca un fus 

Şi copiază delta ei. 

Pe delta apelor.

   Poem de Max Blecher.

1932 - 1963

   Am refuzat să cred că pot ţine acest blog fără să pun măcar o poezie scrisă de Sylvia Plath, ea fiind una din personalităţile care m-au marcat. Nonsensuri! 

   Iată, deci, una din frumoasele poeme ale artistei. Enjoy!
   Ah! Dar, pentru început aş dori să adaug şi o scurtă biografie.

   Sylvia Plath s-a născut pe 27 octombrie 1932 în Boston, Massachusetts şi a decedat pe 11 februarie 1963 la Londra. Sylvia Plath a fost o poetă americană contemporană.
   Părinţii ei erau cadre didactice la Boston University. Tatăl ei, Otto Plath profesor universitar, a murit când ea avea 8 ani. Mama sa, Aurelia, a trebuit să o crească singură, împreună cu fratele ei mai mic. Poeta i-a dedicat poemul Daddy.
   Talentul literar al Sylviei s-a făcut remarcat de timpuriu, prima poezie fiindu-i publicată la vârsta de opt ani.
   În vara anului 1953 se înscrie la o colaborare voluntară de patru săptămâni la revista de modă "Mademoiselle" din New York. La întoarcerea la mama sa, la Wellesley, Massachusetts, află că, în ciuda speranţelor care i se dădusră, i-a fost refuzat un curs de vară la Harvard, condus de celebrul scriitor Frank O'Connor.
   Disperată, tânăra de 21 de ani s-a dus la mormântul tatălui său şi a înghiţit 50 de tablete de somnifer, cu intenţia de a se sinucide, dar este găsită după trei zile în pivniţă şi este salvată de la moarte. Psihiatra Dr. Ruth Beuscher reuşeşte să o scoată pe Sylvia Plath din starea de depresie profundă, putând astfel să-şi continue studiile.
   A absolvit Smith College în 1955 cu summa cum laude şi a plecat în Anglia, la Cambridge, cu o bursă Fulbright unde, între 1955-1957 a urmat studiile la Newnham College. Acolo l-a cunoscut pe poetul britanic Ted Hughes, care era cu 2 ani mai mare decât ea, cu care s-a căsătorit în iunie 1956.
   La începutul anului 1963 când, sub pseudonimul Victoria Lucas, i-a apărut romanul autobiografic „The Bell Jar”, care nara despre un coleg al său care s-a sinucis, situaţia Sylviei era disperată. Mariajul îi esuaşe, ea şi copiii erau măcinaţi de boală şi, locuind într-un apartament neîncălzit, aveau de înfruntat cea mai cruntă iarnă a secolului. În zorii zilei de 11 februarie 1963, la Londra, s-a sinucis dând drumul la gazele de la maşina de gătit, în timp ce copiii săi dormeau în camera alăturată. Un critic afirma că sinuciderea ei a fost, pentru ea, un act pozitiv, un "refuz de a colabora" cu o lume pe care nu o putea accepta.
În anul 1981 a apărut volumul Collected Poems, iar în 1982, Sylvia Plath a primit, postum, Premiul Pulitzer pentru acest volum. 

(Source: agonia.ro)

Trimişii  

Cuvântul unui melc în palma unei frunze?
Nu-i de la mine. Nu. Să nu-l accepţi. 

Acid acetic într-o cutiuţă-nchisă?   

Să nu-l primeşti. Nu-i veritabil.

Un inel de aur cu soarele-n el? 

Minciuni. Deşertăciuni. Durere.

Chiciură pe-o frunză, imaculatul cazan 

Bolborosind şi troznind

De unul singur în piscul fiecăruia 

Dintre cei nouă Alpi negri.

Cutremurare-n oglinzi 

Marea-şi scufundă oglinda-i de cenuşă -

Iubire, iubire, tu anotimp al meu

NOMINATIVACUZATIVGENITIVDATIVVOCATIV

   Da, normal.
   Cine a spus că limba germană nu este eine schöne Sprache?! Trebuie să fii dement complet să nu îţi placă această limbă!
   Înlăturând preaminunata ironie, I'd like to say că astăzi a fost literalmente un chin für mich! Cel puţin cincisprezece ore am stat astăzi să exersez la germană (it's, actually, a Hausaufgabe). 

          Dar nu asta este important.

   Ziua de ieri, însă... să zicem că a fost mai agreabilă (poate nu la fel de productivă, totuşi). Nu aş ştii să dau motive certe din cauza cărora am ajuns la concluzia că a fost agreabilă, dar fie.
   Bine, poate ar fi un motiv.
   Alte două tovarăşe, Diana & Ioana, încurajate în mare parte de mine şi, cu siguranţă, şi de alţii, au decis (finally!) să îşi întemeieze un blog! M-am bucurat enorm la auzul acestor veşti şi, ca să vezi, ziua de ieri a ajuns de la statutul de oribil la agreabil. Frumoasă întorsătură de situaţie!
   Aş dori să le urez spor la lucru în continuare, atât lor, cât şi Iuliei (după cum probabil cei care îmi citesc preaumilul blog îşi aduc aminte, în a treia postare am felicitat-o pe domnişoara Iulia pentru că are curajul să scrie). Spor, idei şi să puneţi suflet în ceea ce faceţi, fetelor!
   Vă sărut!

P.S.: Fete faine!

Str. Lermontov, 26

   Claudiu Komartin este un poet român contemporan.
   Născut în Bucureşti în 1983. A publicat trei volume de poezie: Păpuşarul şi alte insomnii, Circul domestic şi Un anotimp în Berceni. 
Blog: Un anotimp în Berceni

Str. Lermontov, 26

Pe drumul spre casa de pe deal,
șoferul Volgăi mi-a vorbit despre limba
dragostei
și despre limba răului.
Mi-a vorbit cu
tot
trupul
cu mușchii-ncordați
și cu venele îndârjite,
iar volanul din mâinile lui părea
un tufiș în flăcări.

-Am fost abandonați, a spus,
surâzător și pierdut
și m-am gândit că
portbagajul
e plin
cu nitroglicerină.
-Am fost abandonați, și nici luna
n-o să se mai arate
pentru multă vreme.

Avea ochii roșii, ieșiți din orbite.
Ochii unul halucinat.
Era în pragul divorțului.
Șerpuirea ilizibilă a șoselei
prin întunericul zdrențuit.
Și vorbele lui, rătăcind
sub o lumină rece,
fără stăpân.

Fugisem de ceva fără nume
și vroiam să uit
că undeva în sud
se rafina suferința - acolo
soția profesorului plângea
părinții lui Virgil plângeau
și nu prea mai era nimic de făcut
în legătură cu lumea.

La ultima curbă, pe strada Lermontov,
o hăinuță agățată
în crengile unui platan
legănându-se în bătaia vântului
și spaima aceea
că e un copil spânzurat - o viziune
pe care noaptea a
dat să
o șteargă
cu scrâșnet de os
cu fierul pe fier.

I PLEDGE TO READ THE PRINTED WORD

Poem

   Astăzi am decis să postez un poem, un poem scris de, ei bine, mine.
Notă: Având o nouă pagină intitulată Poetica, voi pune de acum încolo toate poeziile scrise de mine pe acea pagină (asta nu înseamnă că nu vor apărea şi aici).

Aşteptăm înmărmuriţi în faţa uşii

Nu cred că e un joc. Nu cred că a fost vreodată. 
Tragic.

În această cameră ne vom găsi sfârşitul.

Cameră mică. Mai mică decât o cutie de chibrituri.

Transfiguraţi, ne apucăm fălcile.

Ne punem cricu'-n gură, numărăm dinţii.

“Cine are mai mult de 20 de dinţi, să şi-i scoată!”

M-am dat cu capul de pereţi.

Am început să simt mirosul şi gustul sângelui.

Aşteptăm înmărmuriţi în faţa uşii.

Uşa stă încă nedeschisă, zgâriată până la refuz,
cu un pregnant miros de la carnea ce atârnă pe clanţă.

Mi s-a spus că mi se va tăia chipul
pentru a fi lipit pe zid
cu gumă de mestecat, zero zahăr.
"E doar un joc."

Mi s-a spus că mă vor dezmembra
pentru a face un puzzle.
"E doar un joc."

Mi s-a spus că mi se va scoate tibia
pentru a face o cheie
să iasă din blestemata cameră.
"E doar un joc."


Mi s-a spus că îmi vor lua coastele
pentru a face o colivie pentru păsărele.
"E doar un joc."

Nu cred că e un joc. Nu cred că a fost vreodată. 
Tragic.

Trimite-mă unde mi-este locul...

   Unde este, de fapt, locul fiecăruia? De ce aparţine el?
   Prea melodramatic.

   Umila mea părere este că Sibiu este, fără doar şi poate, unul dintre cele mai superbe oraşe din România. De fapt, aş putea spune că toată România este superbă - avem atât de multe lucruri: Deltă, mare, păduri, câmpii... da' ce s-o mai lungim?! Nu avem oameni competenţi să se gândească şi la binele poporului, ci doar la binele lor. De aia ajung ei să se umple de bani peste noapte. De aia pe urmă ajung ei în închisoare, dar înainte de asta încearcă să se sinucidă. De aia. Că-s ei şmecheri. Ce să zic... democraţia s-a cam rărit!
Revenind la subiectul pe care îl abordam, aş dori să împărtăşesc cu toţi bloggerii di pisti tăt ce oraş mirific avem noi, în Ardeal.
   Sîghiiul datează din 20 decemvrie 1191. Este, de asemenea, cel mai mare municipiu al judeţului Sibiu, România. Sibiu este un important centru cultural și economic din sudul Transilvaniei, cu o populație de aproximativ 155.000 locuitori (această ultimă parte este luată de pe net... ).

   Sibiu este situat în partea de sud a Transilvaniei (după cum scrie mai sus), pe râul Cibin, foarte aproape de centrul României şi de munţii Făgăraşului, Cibinului şi Lotrului.

Sibiu este cel mai reprezentativ oraş al Transilvaniei, fiind sărbătorit pentru valoarea culturală incontestabilă ca şi Capitală Europeană Culturală în anul 2007, împreună cu oraşul Luxembourg. Sibiu este deseori numit şi Hermannstadt, datorită civilizaţiei germane a regiunii (a fost întemeiat pe fosta aşezare romană Celonia). 

   Astăzi Sibiul este unul dintre cele mai dezvoltate oraşe ale României.

Centrul oraşului este cu adevărat impresionant. Piaţa Mare este piața cea mai mare din orașul vechi, are o vechime de peste 500 de ani, este centrul Sibiului și a fost martoră activităților economice ale negustorilor din Sibiu. În ea se organizau adunări cetățenești, târguri și chiar și execuții. 

   Clădiri impozante străjuiesc Piaţa Mare, precum Palatul Brukenthal (denumit după consilierul Mariei Theresa, Samuel von Brukental; este un monument arhitectonic impresionant ce serveşte ca muzeu de artă şi care conţine, printre altele, opere germane, franceze şi cărţi rare), Casa Albastră, Turnul Sfatului, Biserica parohială romano-catolică şi, nu în ultimul rând, Primăria. 

   Prin străzi înguste se poate ajunge în Piaţa Mică şi Piaţa Huet, care este dominată de Biserica Evanghelică. Turnurile de apărare, zidurile cetăţii şi monumentele istorice sunt de asemenea impresionante.

   Printre atracţiile turistice ale oraşului se numără Palatul Brukenthal, Complexul Naţional Muzeal Astra (situat în Dumbrava Sibiului, cuprinde o colecţie impresionantă de obiecte tradiţionale, case ţăraneşti, mori de vânt, bisericuţe, toate acestea specifice Transilvaniei) şi Museul locomotivelor cu aburi (inaugurat în 1994 conţine, 35 de locomotive cu aburi, 2 macarale cu aburi şi 2 pluguri).

   Ei, cam atât cu descrierea. Ar fi cazul să pun şi poze.

That's all, folks!

Vino!

   Ei, iată că nu m-am putut, totuşi, abţine. Îmi era rău dacă nu postam ceva astăzi (literalmente). Presupun că e de bine...
   Mă gândeam astăzi ce bine ar fi dacă toţi ar avea un blog. Genial! Dar mi-am adus repede aminte că majoritatea deţin unul, dar nu şi ce scriu este... ei bine, înghiţit de către public (sau de mine). Când mă gândesc la blog... îmi imaginez, de fapt, un fel de exil conştient de real, o... lume nouă, ca să spun aşa, o lume doar a ta, o lume care ţi-o creezi tu (dai sign up, şi gata contul!). Odată făcut contul... responsabilităţile vin. Cea mai mare ar fi (naşpa spus "ar fi", căci "este" totalmente) scrisul. Nu poţi avea un blog fără să scrii. Logic. A scrie nu e usor. Nu am spus că a fost, că este, sau că va fi. 
   Aş vrea, totuşi, să felicit o tânără domnişoară, care se întâmplă să mă onoreze fiind o tovarăşă respectoasă, silitoare, iubitoare, o tânără domnişoară ce bloggeruieşte (chiar dacă ar trebui să o mustru că bloggeruieşte pe wordpress). 
   O admir, o admir că are curajul să se exprime, să scrie. Este absolut genial, după cum am mai spus, să ai un blog.

http://iuliatpopa.wordpress.com/ este blogul ei.

   Scrieţi, dragilor, scrieţi! Împărtăşiţi, citiţi, scrieţi! 

Căci nu vreau să se mai repete

   Repaus. 
   Voiciunea, entuziastmul meu dispăruse. Eram mai mult decât hotărâtă să încetez, din nou, să scriu. Cât de nasol este să te simţi bulversat, să nu ştii nici cauza, apoi te stresezi să afli, deşi eşti total conştient că nu o vei afla... vreodată. Irelevant.

   Acum îmi voi permite să delectez lumea (sau doar pe mine) cu un poem minunat de Max Blecher. 

PE ŢĂRM

Iată ce vei vedea la mare
Vapoarele ca nişte capete de înecaţi cu ţigara încă în gură
Visând, fumând plutesc spre Istambul
Pe ţărm oamenii ca nişte sinucigaşi scăpaţi de la moarte
Visând, fumând, se plimbă pe-nserat.