Voiciunea, entuziastmul meu dispăruse. Eram mai mult decât hotărâtă să încetez, din nou, să scriu. Cât de nasol este să te simţi bulversat, să nu ştii nici cauza, apoi te stresezi să afli, deşi eşti total conştient că nu o vei afla... vreodată. Irelevant.
Acum îmi voi permite să delectez lumea (sau doar pe mine) cu un poem minunat de Max Blecher.
PE ŢĂRM
Iată ce vei vedea la mare
Vapoarele ca nişte capete de înecaţi cu ţigara încă în gură
Visând, fumând plutesc spre Istambul
Pe ţărm oamenii ca nişte sinucigaşi scăpaţi de la moarte
Visând, fumând, se plimbă pe-nserat.
